​

Majoritatea fetelor păstrează—în kit-ul fundamental al memoriei—o păpușă, o oglindă, un pieptene, sau un ponei. Și cu toate că nici eu nu am fost scutită de acest canonic inventar atât de necesar personalității feminine, atunci când privesc înapoi în zorii conștiinței mele, nu îmi amintesc cu precădere vreo păpușă, ci o gheenă cu balauri și, spre izbăvirea mea, un nor pufos populat de îngerași.

​

Ceea ce mă miră și mai tare este faptul că imaginile acestea au apărut la o vârstă precoce. N-aș putea data cu exactitate anul, dar îmi amintesc un lucru foarte bine care plasează evenimentul în timp. Trăia străbunica mea, care pe atunci avea vreo sută de ani. Aveam un fel de ritual duios în care o luam de mână în fiecare dimineață și o aduceam la noi (în casa de alături) unde își bea cafeaua cu Dada. De ce îmi amintesc acest lucru cu precădere este iarăși o chestie de mister. Probabil fiindcă mă îngrozeau mâinile ei. Erau tatuate cu tot felul de cruci și împânzite cu vene proeminente—reci și galbene și aproape mumificate. Și, oricum, așa cum mergea scârțâind și pufăind, adesea încercam impresia că mă plimbam cu Moartea personificată. Sau poate-mi amintesc scena fiindcă am scăpat-o de câteva ori în tufișul din spatele porții, incident care necesita intervenția a doi bărbați și un mare efort respirator, și care mie mi se părea, cu lipsa de pietate specifică vârstei, de un comic absolut. Cert este că, în drum spre groaznica mea sarcină, îmi închipuiam tot felul de enormități primordiale. Șerpi, cazane cu smoală, îngeri și copaci mitologici. Dacă socotim că străbunica mea a murit în 1997, iar eu m-am născut în 1993, rezultă că aceste simboluri și-au făcut apariția în imaginarul meu undeva între trei și patru ani.

​

Firește că nu-i greu de explicat cum absența părinților juxtapusă cu o grădină de basm și o fire visătoare pot stârni imaginația arhetipală. Este posibil ca viața inconștientului—lipsită de ghidaj și de constrângerile limbajului—să fi găsit în mine un teren neobișnuit de fertil. De cealaltă parte, nu-i mare chestie să-ți închipui opoziții mistice când ai la dispoziție un câmp cu lavandă, un măr, un mielușel,  ș-o hazna împuțită în șopron. Dar asta am înțeles mai târziu, când un amor inițiatic mi-a pescuit din adâncuri toate aceste artefacte, și în loc să înnebunesc complet, am ales să studiez Psihanaliză.

​

Bănuiesc că se deduce cât de multe își au originea acolo—felul în care acest imaginar precoce mi-a modelat scrisul, spiritualitatea, personalitatea, viața toată. Așa cum bănuiesc că se deduce limita răbdării mele pentru tot ce e lipsit de imaginație. Și deși, cu vârsta, lista indulgențelor mele a crescut cât de puțin, există lucruri cărora le-am rezistat mereu cu o încăpățânare turbată și intuitivă, ca un gen de igienă sufletească.

​

În acest sens, îmi vine în minte o conversație mai veche cu un amic. Omul făcea parte dintr-o comunitate evanghelică din Miami—definibilă prin scaune pliante și refrene pop-creștine—refrene ascultate în mașină ori de câte ori ne întâlneam.

"A fost greu până l-am găsit pe Iisus", îmi spune. "Eram într-un loc întunecat, dar acum am o comunitate aici, ne ajutăm unii pe alții, ne ținem accountable."

​

Discuțiile cu el mă aduceau, cum puține lucruri reușesc să mă mai aducă, într-o stare de colaps respirator. Nu știu în ce măsură acest paroxism al meu era invidie pentru dezinvoltura lui spirituală. Desigur—eu ca să-l găsesc pe Iisus—a trebuit să mă scufund în catacombele ființei, să contest ritul creștin, să sondez demonologia medievală și să mi-o încerc cu un mason, ca mai apoi—pe fundal de cortisol critic, insomnie, purgatoriu emoțional și muncă în Manhattan—să ating, într-un final, depersonalizarea. Și nici atunci nu l-am găsit, ci m-a găsit El în pădurea unei mănăstiri când, convinsă că o sa mor, am ridicat privirea către Marele Psihanalist și l-am rugat să-mi prescrie rețeta providențială.

​

Cu toate astea, mi-am mestecat frustrarea față de amicul meu. La o adică, de ce atâta înverșunare? Nu au oamenii dreptul să-și exercite credința așa cum simt? Mai mult, nu este oare mai atrăgătoare o credință dialogică, prietenoasă, scutită de ceremonialul bizantin, de coifuri de aur, canoane vechi și tămâie care înțeapă ochii? Scutită, într-un cuvânt, de atâtea obstacole protocolare? Ei bine, nu chiar.

​

Această viziune mult prea răspândită astăzi, conform căreia Dumnezeu ar fi un fel de prietenaș intim, accesibil fără ritual sau dogmă, care ne-a fost livrată prin acel spirit eficientizat, tipic american, presupune niște condiții preliminare.

​

Prima este o anumită slăbire a imaginației. E limpede că omul înzestrat cu o imaginație bogată —adică o viață interioară populată de simboluri și tensiuni—nu-și poate trăi spiritualitatea, și ea până la urmă o expresie a inconștientului, în deplina sărăcie a magiei. Pe de altă parte, e nevoie de un anumit colaps imaginar pentru a crede că o forță potențial omnipotentă—care ține în mână legile matematicii și toată fenomenologia naturală—poate fi accesată degajat, ca într-o discuție la cafea, fără un cadru precis și sever reglementat.

 

A doua condiție e o confuzie de idei, ceva mai discretă, dar la fel de răspândită. Sunt destui cei care, intimidați de amploarea ritualului creștin, s-au scufundat în criza kierkegaardiană până când relația lor cu Dumnezeu a ajuns o insuportabilă frăție democratică. Îi recunoști după mărturie: sunt cei care „l-au găsit pe Iisus” după „o lungă perioadă întunecată”, care au „găsit o comunitate”, care s-au botezat la treizeci și cinci de ani într-o piscină și alte orori din același registru. Ei confundă, în cel mai bun caz, experiența divinității cu o prietenie, iar în cel mai rău, cu o comunitate nedeosebită structural de 'Alcoolici Anonimi'.

​

Și care-i problema, veți spune, lăsați oamenii să facă ce vor! Sigur, oamenii au dreptul să se roage și la un scaun, dacă vor. Problema nu este una de drepturi, ci una deontologică.

​

Prin facultate, citindu-l pe Toma d'Aquino, îmi amintesc că am dat de cazul lui Niklaus von Flüe, un mistic elvețian care m-a impresionat enorm. Trăirea sa ce mai importantă a fost viziunea sfintei Treimi, care l-a marcat într-atât de mult pe pustnic încât a pictat-o pe peretele chiliei sale. Viziunea a fost păstrată prin intermediul unei picturi aflată și astăzi într-o biserică din Sachseln. Dar Niklaus s-a străduit ani de zile să-și tălmăcească viziunea într-o formă inteligibilă, într-atât de criptică și intensă a fost experiența propriu-zisă. Despre asta scrie Wilhelm Blanke: “Toți cei care veneau la el se speriau de îndată ce-l priveau. Despre cauza acestei frici obișnuia el însuși să spună că a văzut o lumină pătrunzătoare care reprezenta un chip uman. Privindu-l s-a temut că inima ar putea să i se fărămițeze. De aceea, plin de spaimă, și-a întors de îndată fața și s-a prăbușit la pământ.” 

​

Merită invocată și Tereza de Ávila. Vedenia ei cea mai faimoasă e cea a unei lumini incandescente care îi străpunge trupul, provocându-i o durere copleșitoare—o lumină care, descrie ea în Castelul interior, o ardea "până la sfârșitul oaselor", lăsând-o într-o stare de neștiință totală, incapabilă să mai distingă între agonie și extaz. Trupul i se zbate, mintea îi cedează, doar spiritul rămâne susținut de o mână nevăzută, mai puternică decât orice lucru omenesc. Lista poate continua. Ecaterina din Siena descrie una dintre viziunile sale ca pe un abis de foc și sânge, în care sufletul e aruncat între o lumină orbitoare și o disperare totală, până atinge, într-un sfârșit, pacea. Ioan al Crucii—celebru pentru „Noaptea întunecată a sufletului” —trăiește o absență sfâșietoare a lui Dumnezeu, urmată de o viziune a infinitului divin care întâi îl zdrobește, apoi îl eliberează. 

​

Aici intervine dogma, această arhitectură străveche atât de compromisă de modernism. În lucrarea sa "Arhetipurile și Inconștientul Colectiv", Jung tratează pe larg raportul dintre trăirea sacră și nevoia dogmei religioase. Dogma, scrie el, traduce într-un mod suportabil pentru mintea umană, o trăire pe cât de puternică, pe atât de periculoasă, care este „experiența divinității.” Astfel, ceremonialul religios devine chiar mijlocirea dintre sacrul apocaliptic și profanul slab. Dar Jung mai susține că dogma are și o funcție mai imediată. Adesea uităm puterea elevatoare a dogmei, care preia oceanul întunecat al inconștientului și îl transformă într-o suită de concepte și idei care sunt, ei bine, perfecte: fecioara, scara luminată, porumbelul peste apă. Așa cum uităm că inconștientul este mult mai susceptibil la imagini (îngeri și foc, rai și iad) decât la oratorie; altminteri, în locul Fecioarei Maria, ne-am fi rugat la Hillary Clinton.

 

În Miami însă—grație palmierilor și al nivelului de serotonină—Dumnezeu pare ceva mai abordabil. Amicul îmi povestește că a fost rebotezat în ocean (fost ortodox), că taina botezului i-a oficiat-o nu un preot, ci un prieten. Au și poze. Sunt amândoi în slip, râd copios ca într-o reclamă la protecție solară, apoi cad în genunchi și deschid brațele spre cer. 

​

Inițial am crezut că e vorba pur și simplu de lene. Mutilarea supranaturalului pentru a-l fixa în propria limită intelectuală. Vorbea mult despre “God”, cu așa o compulsivitate încât curând am început să aud “Bob.” După ce mi-a povestit trecutul lui, mi-a fost clară situația. Era vorba despre acea poziție neajutorată a omului în fața propriei vieți, pe care mizează toate societățile de reabilitare. Și era vorba de mai multe lucruri, dar cel mai puțin era vorba de smerenie. Întelegerea propriei micimi și neștiințe, pe care toate riturile sacre—că sunt de natură creștină, musulmană, sau zoroastriană—o impun ca condiție de bază a activității spirituale. Acolo unde sfinții tăceau, înghenunchiau, posteau, și se cutremurau, predicatorii-pop vorbesc siguri pe sine, plini de povești motivaționale, gata să pocnească în plâns. 

​

Dar amicul îmi spune că nu crede în sfinți. Neașteptat. Cât despre ortodocși și catolici, sunt niște forme deviante ale credinței “autentice”. Iar misticismul? Un reziduu medieval, desigur, de prisos și în orice caz respingător prin exces. Firește că, după ce dezbraci Absolutul de „excesul” Lui, după ce elimini orice disconfort metafizic, după ce îl cobori pe Iisus la nivelul unui psiholog—evitând povara ascezei—ești, în fine, gata de salvat.

​

Îi zic:

​

— Crezi că poți să-L democratizezi pe Dumnezeu fără să-L dizolvi?

​

— Dumnezeu așteapă doar să-l chemi, îmi zice serios. Uite, hai să spunem o rugăciune.

​

— Acum?

​

— Da.

​

— Unde—în telefon?!

​

Eram pe ultima sută de metri. Dar am spus rugăciunea, și am mărturisit cu gura mea pe Iisus ca Domn, şi am crezut în inima mea că Dumnezeu l-a înviat din morţi, si m-am mântuit, însă doar în timp ce îmi țineam respirația și îl rugam pe Dumnezeul meu—al focului și al sângelui și al luminii zdrobitoare—să mă țină tare și să nu pocnesc în râs.

​

Îmi amintesc și acum când am intrat în prima mea capelă americană—nu în Miami, ci prin zona St. George din Utah, loc care se deosebește de Miami prin lipsa oxigenului și a prezenței pumei de munte în benzinării. Aveam vreo șaptesprezece ani. Era o sală cu vreo sută de scaune pliante peste care plutea mirosul de covrigi cu cream-cheese, ca o substanță parafizică. În dreapta scenei era un afiș imens pe care scria: SALVATION. În stânga, opoziția: DAMNATION. Doamna de lângă îmi explicase: era duminica în care jucau Musical Chairs după worship. Cine se așeza de partea damnării putea fi salvat doar recitând, pe loc, un anumit verset biblic. Și dacă nu-l știu, am întrebat-o scandalizată pe duamna. Ei bine, drăguțo—râse cu un hohot malefic—pân’ la urmă-i doar un joc!

​

Am ieșit val-vârtej, înainte să fiu condamnată—cu legendara mea baftă la jocuri—în tartarul veșnic. Un timp după aceea, am spus Tatăl Nostru în fiecare seară, în genunchi ca o mistică, mulțumindu-I Domnului că mi-a zămislit conștiința cu îngeri și balauri și babe mumificate, și Psalmul 50, și Keanu Reeves în „Constantine”.

​

​

 

​

​